Mi-a placut...atata cat a fost...Adica vreau sa zic ca in fiecare an imi doream de Craciun ba sa am aia, ba sa primesc ailalta, ba sa cumpar nush ce cadouri...
Anul asta n-am apucat nimic din toate astea, pentru ca am trait cu spaima ca nu mai apuc nimic... Nu stau sa explic, cine stie va intelege...
Ideea e ca a fost anul cel mai de kkt, in care am inteles io cat de important e sa te bucuri...de extrem de putin. Mi-am dorit mult somn de Craciun anul asta... Am reusit sa capat un pic... Ceea ce m-a bucurat maxim...Mai ales ca nu credeam ca mai apuc Craciunul....
P'orma, mi-a placut sa ma duc in oras, cu o expresie de admiratie tampa la beculete...Dupa aia, m-am dus in parc, la masinute bushitoare... M-am simtit ca la 5 ani... Jur pe rosu ca e o senzatie de mare vis...
Mi-am cumparat candy bar, sau cum dracu' ii zice, un bat din ala colorat cu alb si roz... Era exceptional...
M-am uitat la oamenii din jur care inteleg din Craciun doar sarmale, porc si cozonaci... Bravo lor, ca le-au avut.. A fost primul am in care n-am mai fost Superman de face totul...am fost omul care primeste totul, cu o fata galbena de oboseala, dar cu ochii fericiti...Era niste lume care ma iubea... Cre'ca a meritat sa apuc Craciunul asta... si da, cre ca stiti ca va multumesc... Hai, ca va si iubesc, ce sa ne mai dam dupa deget...
miercuri, 29 decembrie 2010
joi, 6 mai 2010
Patul de spital.
Mi-am notat asta ca să nu uit.
M-a sunat cineva dintr-un pat de spital. "Te-am sunat să-ţi spun că sunt bine."
Nu ne-am împărţit intimităţi, nu ne ştim zilele de naştere. N-avem prea multe în comun. Un soi de legătură aşa, peste media amiciţiei, până-n graniţa prieteniei...
Deci fiinţa aia, care a simţit răsuflarea morţii lângă sine şi-apoi a dat-o cu putere de pereţi, a vrut să-mi spuie mie că e bine. Că e om din nou, printre oameni. Că se bucură că e. Că poate da sfaturi, înşira banalităţi, încerca să zâmbească, prin aburii anesteziei şi-al durerilor, năpraznice aşa cum sunt. Ba îmi făcea mie terapie prin telefon, mă sfătuia de una, de alta.
În laşitatea noastră patologică, nu facem niciodată cel mai cinstit exerciţiu. Ăla al imaginaţiei. Mă pun în locul glasului de la telefon şi-ncerc să-mi văd plictiseala, la început de conversaţie. Mă văd căutând tertipuri jegoase ca să scap de confesiunea cuiva care-a simţit ca tre să spună că e viu. Îmi puneam întrebări şi făce scenarite. Reacţii gen ce dreaq mai vrea şi ăsta?
Mi s-a făcut silă.
Am strâns din dinţi, mi-am aprins o ţigară şi mi-am propus să mă pedepsesc ascultând. Nu m-a durut, n-a durut, a fost decât bine. Incredibil, nu voia nimic, doar să-mi vorbească! Am aflat (nu că n-aş fi ştiut din plin) care-i treaba cu diagnostice, medici, şpagă, doi într-un pat de spital, ştiri. Am o informaţie off the record pentru care altă dată aş fi ucis ca s-o am. Azi mă lasă rece. Am înţeles, în cinşpe minute, generozitatea. Sau ce-i aia o faptă bună. Am înţeles că nu tre să te dai cu capul de pereţi şi curul de pământ ca să ajuţi pe cineva. Nu tre să ai conturile pline şi nuş' ce mari cercuri de influenţă. Nu tre să fii divă şi să vrei să salvezi balenele albastre, anemonele şi melcii. E suficient să te concentrezi pe ceea ce faci. De exemplu, să auzi de-adevăratelea când un om vorbeşte cu tine.Vestea bună e că o să te-auzi şi pe tine, într-un final. Că degeaba lupţi pentru stârpirea jegoşeniei din lume, dacă tu puţi. Vestea proastă e că uiţi repede şi surzeşti din nou.
Io mi-am notat aci, la mine-n caiet, ca să nu uit.
M-a sunat cineva dintr-un pat de spital. "Te-am sunat să-ţi spun că sunt bine."
Nu ne-am împărţit intimităţi, nu ne ştim zilele de naştere. N-avem prea multe în comun. Un soi de legătură aşa, peste media amiciţiei, până-n graniţa prieteniei...
Deci fiinţa aia, care a simţit răsuflarea morţii lângă sine şi-apoi a dat-o cu putere de pereţi, a vrut să-mi spuie mie că e bine. Că e om din nou, printre oameni. Că se bucură că e. Că poate da sfaturi, înşira banalităţi, încerca să zâmbească, prin aburii anesteziei şi-al durerilor, năpraznice aşa cum sunt. Ba îmi făcea mie terapie prin telefon, mă sfătuia de una, de alta.
În laşitatea noastră patologică, nu facem niciodată cel mai cinstit exerciţiu. Ăla al imaginaţiei. Mă pun în locul glasului de la telefon şi-ncerc să-mi văd plictiseala, la început de conversaţie. Mă văd căutând tertipuri jegoase ca să scap de confesiunea cuiva care-a simţit ca tre să spună că e viu. Îmi puneam întrebări şi făce scenarite. Reacţii gen ce dreaq mai vrea şi ăsta?
Mi s-a făcut silă.
Am strâns din dinţi, mi-am aprins o ţigară şi mi-am propus să mă pedepsesc ascultând. Nu m-a durut, n-a durut, a fost decât bine. Incredibil, nu voia nimic, doar să-mi vorbească! Am aflat (nu că n-aş fi ştiut din plin) care-i treaba cu diagnostice, medici, şpagă, doi într-un pat de spital, ştiri. Am o informaţie off the record pentru care altă dată aş fi ucis ca s-o am. Azi mă lasă rece. Am înţeles, în cinşpe minute, generozitatea. Sau ce-i aia o faptă bună. Am înţeles că nu tre să te dai cu capul de pereţi şi curul de pământ ca să ajuţi pe cineva. Nu tre să ai conturile pline şi nuş' ce mari cercuri de influenţă. Nu tre să fii divă şi să vrei să salvezi balenele albastre, anemonele şi melcii. E suficient să te concentrezi pe ceea ce faci. De exemplu, să auzi de-adevăratelea când un om vorbeşte cu tine.Vestea bună e că o să te-auzi şi pe tine, într-un final. Că degeaba lupţi pentru stârpirea jegoşeniei din lume, dacă tu puţi. Vestea proastă e că uiţi repede şi surzeşti din nou.
Io mi-am notat aci, la mine-n caiet, ca să nu uit.
miercuri, 5 mai 2010
Gata! Iegzistă o esplicaţie!
O citiţi aici:
http://www.gandul.info/magazin/de-ce-femeile-care-iau-anticonceptionale-au-libidoul-scazut-6089444
Sau nu. Că n-o să aflaţi nimica nou. În cazul în care aveţi mai mulţi neuroni decât cei care au realizat studiul, respectiv scris articolul, or vă enervaţi, or...vă enervaţi.
Propun cercercetătorilor germani - ăia câţi au mai rămas neocupaţi de treaba cu libidoul - să realizeze şi alte studii cum ar fi: de ce nu au mătreaţă ăia care se spală cu şampon anti-mătreaţă; de ce nu se îmbată consumatorii de bere fără alcool, de ce nu sunt amendaţi şoferii care nu-şi scot maşina din garaj, de ce nu rămân însărcinate femeile care nu fac sex, de ce nu le cade păru' chelioşilor etc.
Cum am ferma convingere că aceste dileme vor fi tratate cu maximum de seriozitate şi eficienţă de către oamenii de ştiinţă germani (na, că aşa e neamu' lor dă nemţi) - în maxim juma' de an şi românii se vor bucura de două lămuriri pe care le aşteaptă de prea multă vreme:
1. De ce iarna nu-i ca vara?
2. De ce ar fi Udrea foarte supărată, dacă n-ar fi foarte încântată?
3. De ce e Boc un boc?
http://www.gandul.info/magazin/de-ce-femeile-care-iau-anticonceptionale-au-libidoul-scazut-6089444
Sau nu. Că n-o să aflaţi nimica nou. În cazul în care aveţi mai mulţi neuroni decât cei care au realizat studiul, respectiv scris articolul, or vă enervaţi, or...vă enervaţi.
Propun cercercetătorilor germani - ăia câţi au mai rămas neocupaţi de treaba cu libidoul - să realizeze şi alte studii cum ar fi: de ce nu au mătreaţă ăia care se spală cu şampon anti-mătreaţă; de ce nu se îmbată consumatorii de bere fără alcool, de ce nu sunt amendaţi şoferii care nu-şi scot maşina din garaj, de ce nu rămân însărcinate femeile care nu fac sex, de ce nu le cade păru' chelioşilor etc.
Cum am ferma convingere că aceste dileme vor fi tratate cu maximum de seriozitate şi eficienţă de către oamenii de ştiinţă germani (na, că aşa e neamu' lor dă nemţi) - în maxim juma' de an şi românii se vor bucura de două lămuriri pe care le aşteaptă de prea multă vreme:
1. De ce iarna nu-i ca vara?
2. De ce ar fi Udrea foarte supărată, dacă n-ar fi foarte încântată?
3. De ce e Boc un boc?
marți, 4 mai 2010
MARŞ, MĂ!
http://www.antena3.ro/sport/handbal/biletele-la-returul-finalei-oltchim-viborg-de-la-bucuresi537ti-s-au-epuizat_98379.html
Finalul ştirii e impresionant! Premierul Poc, ca miezul din dodoaşcă, al doilea sportiv al ţării, după Matelotu şef!
Marş mă, javrelor, jos labele de pe ce a mai rămas profi în ţara asta! Marş mă, pe patinoarele de plastic şi bazinele fantomă ale lu' Rizi-Piţi, Plăcintă şi cine dreaq o mai fi în spatele lor!
Marş mă, la scuipat seminţe pe stadioanele unde vă jucaţi voi de-a uite blatu' - nu e blatu', marş mă la Becali, la oi, că e bun când cotizează şi infractor când se brânzeşte tărâţa în el! Marş mă!
Marş mă, la unsul vostru pe Bucureşti, cu care aţi făcut blat ordinar, dom Doctor Oprescu, cu dinţi noi şi faţă de hienă, care apărea frumos pă teveu, cu şmenarul Mircea Sandu, să ne spuie cum o să avem noi ăl mai prima stadion din Europa! Sictir! Şi ce să facem cu el? Concerte pentru Guţă şi Salam, presupun, că, de jucat fotbal, demult nu se mai pune problema!
Ar trebui să fiţi obligaţi să staţi în faţa Polivalentei, să vă holbaţi la un ecran mic, alb-negru, la un televizor pe lămpi, închişi într-o cuşcă! Să vă vadă pulimea toată, cât de janici şi patetici sunteţi! Marş mă, cu priorităţile voastre de a va potoli eterna voastră foame dă bani şi dă prostit proşti!
Marş mă, voi, care, în materie de sport, sunteţi aşi la integrame şi barbut!
Visul meu ar fi ca, în ziua meciului, fetele alea, care sunt oricum de aur, chiar daca nu vor câştiga, visul meu, zic, ar fi ca ele să zică aşa: NU VREM SĂ JUCĂM CU JEG ÎN SALA! AFARA!!!!
Deci, marş mă!
Finalul ştirii e impresionant! Premierul Poc, ca miezul din dodoaşcă, al doilea sportiv al ţării, după Matelotu şef!
Marş mă, javrelor, jos labele de pe ce a mai rămas profi în ţara asta! Marş mă, pe patinoarele de plastic şi bazinele fantomă ale lu' Rizi-Piţi, Plăcintă şi cine dreaq o mai fi în spatele lor!
Marş mă, la scuipat seminţe pe stadioanele unde vă jucaţi voi de-a uite blatu' - nu e blatu', marş mă la Becali, la oi, că e bun când cotizează şi infractor când se brânzeşte tărâţa în el! Marş mă!
Marş mă, la unsul vostru pe Bucureşti, cu care aţi făcut blat ordinar, dom Doctor Oprescu, cu dinţi noi şi faţă de hienă, care apărea frumos pă teveu, cu şmenarul Mircea Sandu, să ne spuie cum o să avem noi ăl mai prima stadion din Europa! Sictir! Şi ce să facem cu el? Concerte pentru Guţă şi Salam, presupun, că, de jucat fotbal, demult nu se mai pune problema!
Ar trebui să fiţi obligaţi să staţi în faţa Polivalentei, să vă holbaţi la un ecran mic, alb-negru, la un televizor pe lămpi, închişi într-o cuşcă! Să vă vadă pulimea toată, cât de janici şi patetici sunteţi! Marş mă, cu priorităţile voastre de a va potoli eterna voastră foame dă bani şi dă prostit proşti!
Marş mă, voi, care, în materie de sport, sunteţi aşi la integrame şi barbut!
Visul meu ar fi ca, în ziua meciului, fetele alea, care sunt oricum de aur, chiar daca nu vor câştiga, visul meu, zic, ar fi ca ele să zică aşa: NU VREM SĂ JUCĂM CU JEG ÎN SALA! AFARA!!!!
Deci, marş mă!
marți, 20 aprilie 2010
Starea de scârbă
Mi-e atât e scârbă că-mi vine să plâng! După 13 ani de muncă în media, azi, dacă mintea mea ar fi fost un ficat, ar fi cirotic.
Experienţele şi experimentele din ultima vreme, umilitoare şi degadante, după 13 ani de muncă în media, m-au adus la un decont final despre care, din nefericire, pot spune doar atât: ce de ani am pierdut...
Am intrat în lumea presei cu munca de jos, într-o redacţie de ziar, ca documentarist şi curier. Mai jos decât noi, cei 8 tăietori de articole din ziare, era doar femeia de serviciu. Pe atunci, Google însemna nişte zeci de bibliorafturi, unde noi înghiţeam mii de rânduri şi făceam rezumate pe temele din ziare. La trei noaptea dacă ne trezeai, scriam în zece minute istoria cursului valutar din ultimele luni, cine organizează festivaluri de modă şi câte bilete s-au dat la Steaua-Dinamo. Visam cu ochii deschişi să scriem la ziar, să ne lase să redactăm măcar rubrica meteo. Ne-au lăsat, ne-am răspândit în lume, scriind, muncind care încotro, vajnici absolvenţi de şcoala de jurnalism, mândri că terminasem la stat, cu licenţă crâncenă, burse de merit şi diploma de nimic.
Mi-e atât de scârbă că-mi vine să plâng! Am plecat din presa scrisă în televiziune- regina media şi-atunci şi-acuma. Ca să nu fac compromisuri, am ocolit, din principiu, redacţiile de ştiri. Efemerităţii unei ştiri speram să-i opun producţii de calitate, care rămân, întâlniri cu oameni excepţionali, care au ceva de spus, care merită să devină ei înşişi o ştire, un jurnal întreg. O vreme, mi s-a arătat. O vreme...
Dacă aş fi ştiut, atunci când am ales producţia de televiziune, că va deveni, unanim, ŢIGĂNIA TV, m-aş fi cerut, instant, la tomberoane. Dacă aş fi ştiut ca refuzul meu de-a umili mame, copii, invitaţi mă va costa slujba şi-un şir nesfârşit de regrete, azi, mărturisesc, aş fi făcut o pasiune din vânzarea biletelor RATB. Dacă cineva mi-ar fi spus că din regula obligatorie ca să ai job nu fac parte competenţa, nopţile nedormite, încrâncenarea spre perfecţiune şi crize de rinichi pentru un subiect, ci doar să-ţi placă Gută, Salam şi berea pe care-o o bea şeful, aş fi ales, fără să clipesc, să fiu crescător de melci.
Într-o vreme de criză (în unele locuri reală, în alte instituţii inventată pentru a plăti poliţe) m-am gândit să mă reorientez. Din ofertele abundente, aveam de ales între a fi spălător de vase, paznic de noapte sau agent de vânzări. Am sunat pentru un post cu calificare la locul de muncă. Visam că învăţ o meserie nouă, scap o vreme de grija ratelor, evoluez spre altceva, mă desprind de tot ce mi-a lăsat un gust amar... Întâlnirea cu autorul anunţului- patronul - s-a încheiat cu cele mai umilitoare cinci minute din viaţa mea: nu vă pot lua pentru o nouă meserie, AVEŢI STUDII SUPERIOARE. Şocul refuzului mă bântuie şi astăzi, deşi a trecut ceva vreme. Un copil de crescut, rate imense, dorinţa de a munci - toate se năruiau încă odată din pricina unei alegeri greşite. Spectrul celor 13 ani mă îngenunchia încă odată.
După 13 ani, tot ce-mi doresc e să fi fost o semi analfabetă blondă, înaltă, cu picioare lungi şi tâţe mari, să pup şefi în fund şi să-i servesc cu ce-au nevoie. Azi aş fi fost ziaristă. Aş fi lucrat în media. Aş fi fost, nu-i aşa, cineva. Acum sunt doar o culme a disperării, a scârbei incredibile şi-a imensului efort de-a învăţa să mint că, 13 ani, n-am făcut nimic.
Experienţele şi experimentele din ultima vreme, umilitoare şi degadante, după 13 ani de muncă în media, m-au adus la un decont final despre care, din nefericire, pot spune doar atât: ce de ani am pierdut...
Am intrat în lumea presei cu munca de jos, într-o redacţie de ziar, ca documentarist şi curier. Mai jos decât noi, cei 8 tăietori de articole din ziare, era doar femeia de serviciu. Pe atunci, Google însemna nişte zeci de bibliorafturi, unde noi înghiţeam mii de rânduri şi făceam rezumate pe temele din ziare. La trei noaptea dacă ne trezeai, scriam în zece minute istoria cursului valutar din ultimele luni, cine organizează festivaluri de modă şi câte bilete s-au dat la Steaua-Dinamo. Visam cu ochii deschişi să scriem la ziar, să ne lase să redactăm măcar rubrica meteo. Ne-au lăsat, ne-am răspândit în lume, scriind, muncind care încotro, vajnici absolvenţi de şcoala de jurnalism, mândri că terminasem la stat, cu licenţă crâncenă, burse de merit şi diploma de nimic.
Mi-e atât de scârbă că-mi vine să plâng! Am plecat din presa scrisă în televiziune- regina media şi-atunci şi-acuma. Ca să nu fac compromisuri, am ocolit, din principiu, redacţiile de ştiri. Efemerităţii unei ştiri speram să-i opun producţii de calitate, care rămân, întâlniri cu oameni excepţionali, care au ceva de spus, care merită să devină ei înşişi o ştire, un jurnal întreg. O vreme, mi s-a arătat. O vreme...
Dacă aş fi ştiut, atunci când am ales producţia de televiziune, că va deveni, unanim, ŢIGĂNIA TV, m-aş fi cerut, instant, la tomberoane. Dacă aş fi ştiut ca refuzul meu de-a umili mame, copii, invitaţi mă va costa slujba şi-un şir nesfârşit de regrete, azi, mărturisesc, aş fi făcut o pasiune din vânzarea biletelor RATB. Dacă cineva mi-ar fi spus că din regula obligatorie ca să ai job nu fac parte competenţa, nopţile nedormite, încrâncenarea spre perfecţiune şi crize de rinichi pentru un subiect, ci doar să-ţi placă Gută, Salam şi berea pe care-o o bea şeful, aş fi ales, fără să clipesc, să fiu crescător de melci.
Într-o vreme de criză (în unele locuri reală, în alte instituţii inventată pentru a plăti poliţe) m-am gândit să mă reorientez. Din ofertele abundente, aveam de ales între a fi spălător de vase, paznic de noapte sau agent de vânzări. Am sunat pentru un post cu calificare la locul de muncă. Visam că învăţ o meserie nouă, scap o vreme de grija ratelor, evoluez spre altceva, mă desprind de tot ce mi-a lăsat un gust amar... Întâlnirea cu autorul anunţului- patronul - s-a încheiat cu cele mai umilitoare cinci minute din viaţa mea: nu vă pot lua pentru o nouă meserie, AVEŢI STUDII SUPERIOARE. Şocul refuzului mă bântuie şi astăzi, deşi a trecut ceva vreme. Un copil de crescut, rate imense, dorinţa de a munci - toate se năruiau încă odată din pricina unei alegeri greşite. Spectrul celor 13 ani mă îngenunchia încă odată.
După 13 ani, tot ce-mi doresc e să fi fost o semi analfabetă blondă, înaltă, cu picioare lungi şi tâţe mari, să pup şefi în fund şi să-i servesc cu ce-au nevoie. Azi aş fi fost ziaristă. Aş fi lucrat în media. Aş fi fost, nu-i aşa, cineva. Acum sunt doar o culme a disperării, a scârbei incredibile şi-a imensului efort de-a învăţa să mint că, 13 ani, n-am făcut nimic.
marți, 13 aprilie 2010
Cel mai bun prieten al meu...
Cel mai bun prieten al meu sunt eu...
Am citit o grămadă de cărţi (da, mai comit încă asemenea greşeli impardonabile cum ar fi cititul, gânditul) despre frumosul sentiment al prieteniei, am văzul o tonă de filme emoţionante pe această temă şi, în final, ce să zic, mi-e curul plin de lacrimi...
Despre prietenie... Să mă scuze unicul cititor al acestui blog cu mare căutare - adică eu - da' azi am o stare pe care aş descri-o drept naşpa, şi, ca să-mi treacă, m-am apucat de subiecte serioase.
Am avut, nu mai am şi nici nu voi mai avea (nevoie de) prieteni. De-un timp încoace, am învăţat, pe coaja mea, câte parale face promisiunea unei relaţii de prietenie. Nu bag în această oala prietenia aia care are drept prim si ultim scop futaiul. Nu despre aia vorbim, măcar asta e o formă onestă, cu obiectiv precis, declarat şi, de ce nu, nobil. Mă refer la relaţiile alea dintre bipezi, indiferent de sex, în care ne declaram încredere, sprijin, suport, alea alea. Căcat! Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lu' Creangă, ştiu) da' io aşa mi-am luat nişte smetii sentimentale de la prietenie, că m-am lecuit. Vorba aia, dacă insişti, ori eşti prost, ori îţi place. Deci nu-mi place.
În primu' rând, ce e aia prieten? Când ţi-e bine, toată lumea e prietenă cu tine, când are unu o nevoie (cel mai des de bani) te-nghesuie cu intenţii bune şi telefoane, dacă simte cineva că poate profita un oareşce de pe urma ta, e al tău fidel forever. Eşti invitatu' nambăr oan la toate chemezele, miezu' din dodoaşcă, mistăr păpiulariti. Da' dacă nu? Dacă într-o bună zi eşti rupt, dus, terminat, distrus, în genunchi şi genunchii juliţi? Primul lucru imbecil pe care-l faci e să te uiţi în lista de prieteni. Care te vor râgâi rând pe rând, fiindcă, da, ai ghicit, din boerul care ereai, azi eşti inutilul gaz după 5 halbe. Eşti zgârciul dintre dinţi, rămas după cei 10 mici haliţi. Eşti...ştii tu singur comparaţii mult mai greţoase şi mai bune. Tu singur ştii cât ai urlat în tine de disperare. Ai fi putut, dacă ştiai că prietenia e un motiv căcăcios pentru cărţi şi filme patetice, să te scuteşti de tortura amintirilor gen: i-am dat ultimii bani, c-avea mai multă nevoie, m-am dus la 3 dimineaţa să-l scot din căcat, mi-am furat-o intens, dar cu demnitate, în numele a ce ne leagă... Nu te lega, prostu' dracului, nimic, în afară de protejarea adevăratului cel mai bun prieten, pe care n-ai făcut-o niciodată ...
Da, azi eşti căzut. Şi-aşa ai să rămâi, fiindcă, în prostitudinea nemăsurată în care continui să bălteşti, păstrezi speranţa că cineva (nu ştii cine) din lunga ta listă de prieteni, când erai pe val, va veni să te scoată din căcat. Să-ţi dau vestea: nu vine nimeni. Fiindcă cel mai bun prieten al tău, unicul chiar, singurul care te-ar ajuta necondiţionat şi care ar face pentru tine infinit mai mult decât ai făcut tu vreodată pentru alte vaci şi boi, cel de care, în favoarea altora, nu ţi-a păsat şi pentru care n-ai sărit niciodată, eşti doar tu. Ia vezi, e pe listă? Se bagă pentru tine? Fă-i cinste c-o bere, uită-te în ochii lui şi cere-i iertare. Dacă-l recunoşti de adevărat prieten, s-ar putea, cumva, chiar să te ajute...
luni, 12 aprilie 2010
Despre potol, prostie şi detoxifiere...
Deci am pascut fericiţi... Acuma e pe val, sau în trend, cum se zice când te împiedici foarte tare în limba română, să-i tragem o campanie de extragere din organism a ceea ce tomna ne-am chinuit să îndesăm. Duduile, care au drept ocupaţiuni mentale scrisul la gazete (sau facutul emisiunilor la teveu) şi prostia, ne trag de urechi, în aere savante, cu privire la câte ouă am ciocnit în perioada recentă, cât din felia de cozonac s-a pus pe buci, abdomen şi coate, cum îşi revine ficatul din upercuutul cu drob şi de câte reprize de sex tare şi apăsat ai nevoie ca să scapi de surplusul de la friptura de miel.
Breeee fetelor, aloo...me doare-n...c..oada melului de sfaturile graţioase, pe care vă rog respectuos să vi le bagaţi acolo unde mai intră. În primu' rând, ca să i se facă unuia rău de la oo fierte, trebuia să mănânce dimineaţă, prânz şi seară decât 30 din ouălelele alea şi-atât.
Doi: drobu dă mel, dacă e facut ca la carte -adică la tine acasă, n-are cum să facă rău pe simplu motiv că e confecţionat din organe care au aport caloric scăzut (na, că m-am facut savant)- rezultă lula grăsimi, plus că nu faci cantitate mare, că te costă de rupe... Dacă e de la magazin, lula carne, cel mult chimicale, plus două trei bube pe faţă- da' nu-ţi vine foarte rău, ca să te răsteşti la bocanci...
Cozonacu'... pana mea, după ce-ai mâncat ierburi şi cocleli tot Postu, nu mai pui problema că molfăi un dulce...
Nu suntem o naţie nici de graşi, nici de slabi, ci una de prost hraniţi. Cu prost crescuţii e clară treaba. Când o legumă în piaţă - chit că plină de chimicale şi aia- costă cât felu' unu la un restaurant de fiţe şi carnea de porc e în topul vânzărilor pentru că e ieftină - mi se pare nesimţire să vii la televizor să-mi spui că trebuie să mâncăm sănătos, eco, bio şi mai stiu eu ce căcat. Dacă aţi arunca o privire pe câmpii ce-i snopiţi voi cu graţie, veţi constata ca marea masă a sărăcimii care se uită in gura voastră la televizor nu-şi poate îndeplini nici măcar jumate din obiectivul pe care-l trâmbiţaţi voi. Adică abia are bani să mănânce. Atât. De sănătos nici nu poate fi vorba.
Hai poftă bună!
Breeee fetelor, aloo...me doare-n...c..oada melului de sfaturile graţioase, pe care vă rog respectuos să vi le bagaţi acolo unde mai intră. În primu' rând, ca să i se facă unuia rău de la oo fierte, trebuia să mănânce dimineaţă, prânz şi seară decât 30 din ouălelele alea şi-atât.
Doi: drobu dă mel, dacă e facut ca la carte -adică la tine acasă, n-are cum să facă rău pe simplu motiv că e confecţionat din organe care au aport caloric scăzut (na, că m-am facut savant)- rezultă lula grăsimi, plus că nu faci cantitate mare, că te costă de rupe... Dacă e de la magazin, lula carne, cel mult chimicale, plus două trei bube pe faţă- da' nu-ţi vine foarte rău, ca să te răsteşti la bocanci...
Cozonacu'... pana mea, după ce-ai mâncat ierburi şi cocleli tot Postu, nu mai pui problema că molfăi un dulce...
Nu suntem o naţie nici de graşi, nici de slabi, ci una de prost hraniţi. Cu prost crescuţii e clară treaba. Când o legumă în piaţă - chit că plină de chimicale şi aia- costă cât felu' unu la un restaurant de fiţe şi carnea de porc e în topul vânzărilor pentru că e ieftină - mi se pare nesimţire să vii la televizor să-mi spui că trebuie să mâncăm sănătos, eco, bio şi mai stiu eu ce căcat. Dacă aţi arunca o privire pe câmpii ce-i snopiţi voi cu graţie, veţi constata ca marea masă a sărăcimii care se uită in gura voastră la televizor nu-şi poate îndeplini nici măcar jumate din obiectivul pe care-l trâmbiţaţi voi. Adică abia are bani să mănânce. Atât. De sănătos nici nu poate fi vorba.
Hai poftă bună!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
