Starea de scârbă

Mi-e atât e scârbă că-mi vine să plâng! După 13 ani de muncă în media, azi, dacă mintea mea ar fi fost un ficat, ar fi cirotic.
Experienţele şi experimentele din ultima vreme, umilitoare şi degadante, după 13 ani de muncă în media, m-au adus la un decont final despre care, din nefericire, pot spune doar atât: ce de ani am pierdut...
Am intrat în lumea presei cu munca de jos, într-o redacţie de ziar, ca documentarist şi curier. Mai jos decât noi, cei 8 tăietori de articole din ziare, era doar femeia de serviciu. Pe atunci, Google însemna nişte zeci de bibliorafturi, unde noi înghiţeam mii de rânduri şi făceam rezumate pe temele din ziare. La trei noaptea dacă ne trezeai, scriam în zece minute istoria cursului valutar din ultimele luni, cine organizează festivaluri de modă şi câte bilete s-au dat la Steaua-Dinamo. Visam cu ochii deschişi să scriem la ziar, să ne lase să redactăm măcar rubrica meteo. Ne-au lăsat, ne-am răspândit în lume, scriind, muncind care încotro, vajnici absolvenţi de şcoala de jurnalism, mândri că terminasem la stat, cu licenţă crâncenă, burse de merit şi diploma de nimic.
Mi-e atât de scârbă că-mi vine să plâng! Am plecat din presa scrisă în televiziune- regina media şi-atunci şi-acuma. Ca să nu fac compromisuri, am ocolit, din principiu, redacţiile de ştiri. Efemerităţii unei ştiri speram să-i opun producţii de calitate, care rămân, întâlniri cu oameni excepţionali, care au ceva de spus, care merită să devină ei înşişi o ştire, un jurnal întreg. O vreme, mi s-a arătat. O vreme...
Dacă aş fi ştiut, atunci când am ales producţia de televiziune, că va deveni, unanim, ŢIGĂNIA TV, m-aş fi cerut, instant, la tomberoane. Dacă aş fi ştiut ca refuzul meu de-a umili mame, copii, invitaţi mă va costa slujba şi-un şir nesfârşit de regrete, azi, mărturisesc, aş fi făcut o pasiune din vânzarea biletelor RATB. Dacă cineva mi-ar fi spus că din regula obligatorie ca să ai job nu fac parte competenţa, nopţile nedormite, încrâncenarea spre perfecţiune şi crize de rinichi pentru un subiect, ci doar să-ţi placă Gută, Salam şi berea pe care-o o bea şeful, aş fi ales, fără să clipesc, să fiu crescător de melci.
Într-o vreme de criză (în unele locuri reală, în alte instituţii inventată pentru a plăti poliţe) m-am gândit să mă reorientez. Din ofertele abundente, aveam de ales între a fi spălător de vase, paznic de noapte sau agent de vânzări. Am sunat pentru un post cu calificare la locul de muncă. Visam că învăţ o meserie nouă, scap o vreme de grija ratelor, evoluez spre altceva, mă desprind de tot ce mi-a lăsat un gust amar... Întâlnirea cu autorul anunţului- patronul - s-a încheiat cu cele mai umilitoare cinci minute din viaţa mea: nu vă pot lua pentru o nouă meserie, AVEŢI STUDII SUPERIOARE. Şocul refuzului mă bântuie şi astăzi, deşi a trecut ceva vreme. Un copil de crescut, rate imense, dorinţa de a munci - toate se năruiau încă odată din pricina unei alegeri greşite. Spectrul celor 13 ani mă îngenunchia încă odată.
După 13 ani, tot ce-mi doresc e să fi fost o semi analfabetă blondă, înaltă, cu picioare lungi şi tâţe mari, să pup şefi în fund şi să-i servesc cu ce-au nevoie. Azi aş fi fost ziaristă. Aş fi lucrat în media. Aş fi fost, nu-i aşa, cineva. Acum sunt doar o culme a disperării, a scârbei incredibile şi-a imensului efort de-a învăţa să mint că, 13 ani, n-am făcut nimic.